Marturie despre începuturi

de Emil Marinescu, august 2002

Sentimentul de euforie trait de români în decembrie 1989 cu ocazia caderii dictatorului a fost înlocuit repede de o neliniste crescânda.

Zorile care ar fi trebuit sa înfloreasca, asa cum au spus câtiva literati ascultati pe strazi, n-au mai aparut. Golul lasat de ideologia comunista, confuzia valorilor, lupta pentru putere între diferitele fractiuni si mai ales absenta unei societati civice responsabile au iesit la iveala în timpul demonstratiei studentesti din Piata Universitatii.

Urgenta era formarea tinerilor, care, în ciuda elanului lor imens, erau lipsiti de repere si de o pregatire filozofic alta decât marxismul predat în scoli si universitati.

Biserica ortodoxa, din traditie, nu se ocupa de catehizare iar Biserica catolic se vedea nevoita sa catehizeze numai copiii familiilor catolice.

Constienta de numeroasele dificultati ale tarii, ierarhia catolica era asaltata de o avalansa de propuneri, ajutoare si oferte de întemeiere din partea numeroaselor congregatii si comunitati vechi si mai ales noi, din strainatate. Aceasta deschidere a tarilor din Europa de est, necunoscute lor, nastea entuziasmul în desertul post-conciliar prin care trecea Apusul. Toate aceste comunitati au fost bine primite, iar o parte au reusit sa se implanteze.

Asteptam, însa, un ordin calugaresc care sa ne poata oferi o învatatura de întelepciune si sa ne dea curajul de care aveam nevoie pentru a ne asuma problemele si saracia, elanul pentru a purcede la lenta si lunga reconstructie a acestei tari.

Nu asteptam o evlavie marginita la câteva retete pentru cultivarea virtutilor în tainica gradina sufletului iar în fata entuziasmului carismatic care începea sa mijeasca eram foarte rezervati.

Asteptam mai degraba niste calugari benedictini, ai zilelor noastre, care sa deschida drumul, precum înaintasii lor, în desisurile întunecoase, care sa desteleneasca pamântul arid si sa-l faca din nou fertil semintei Cuvântului.

Aceasta asteptare s-a împlinit în ziua când am întâlnit Comunitatea Sfântul Ioan. Aventura atât de frumoasa a începuturilor a debutat cu mijloace materiale sarace, însa toti cei care le-au stat alaturi în acele momente se bucurau vazând impactul învataturii date de catre primii frati sositi.

P?rintele Marie-Jacques de Belsunce a sosit cel dintâi în martie 1991, urmat de parintele Henri Whilhelm, în 1992. Multi altii li s-au alaturat de-a lungul anilor.

Chiar de la sosire, Înaltpreasfintitul Ioan Robu, Arhiepiscopul Bucurestiului, a încredintat Congregatiei Sfântul Ioan misiunea de a asigura o prezenta de viata religioasa în dieceza si, mai ales, misiunea de a întemeia si anima un centru spiritual în care sa fie oferita o formare filozofica, teologica si spirituala prin cursuri, conferinte, sesiuni si reculegeri.

De fapt, misiunea fratilor depasea granitele Bisericii catolice. Erau chemati sa formeze inteligente care sa poata întelege lumea noua în care România se regasea, iesind din iarna comunismului.

Constient de lipsa totala de formare filozofica a studentilor, decanul Facultatii de Matematica a Universitatii din Bucuresti, a propus parintelui Marie-Jacques si parintelui Henri sa dea un curs de filozofie generala si altul, de filozofia stiintelor.

A fost începutul întâlnirii dintre studenti si Comunitatea Sfântul Ioan.

A fost de asemenea o noutate, caci erau primii calugari catolici care predau în aceasta Universitate, în care, din 1948, nu se mai auzisera decât cursuri de filozofie marxista.

În anii urmatori, parintele Henri Whilhelm a tinut cursuri în cadrul Facultatii de Litere Clasice a aceleiasi Universitati.

O lume închisa asupra ei se deschidea spre o gândire riguroasa si limpede, care propunea întoarcerea la izvoarele întelepciunii.

Filozofia, religia, mistica, însa si toate stiintele se organizau în grade de cunoastere diferite, spre care nazuiau tinerii, într-o gândire în care exista o ordine aducatoare de lumina.

Putin câte putin, fratii au început sa fie cunoscuti, consultati, apreciati si invitati la diferite colocvii si conferinte, în care au putut avea un contact direct cu fortele vii din tara. Faptul ca vorbeau limba româna le-a dat aceasta posibilitate. Este, de altfel, ceea ce le spusese Înaltpreasfintitul Ioan Robu, Arhiepiscop de Bucuresti, prevenindu-i înca de la prima întâlnire ca numai o congregatie care-si va face proprie toata cultura si sensibilitatea româneasca va putea sa-si îndeplineasca misiunea în mod eficace. În ciuda usurintei românilor de a vorbi franceza, în ciuda legaturilor traditionale dintre Franta si România, tara noastra ramâne inaccesibila în ce are ea mai profund celor care vor sa o colonizeze si sa-i impuna o limba si o sensibilitate straine.

Pentru a forma elitele românesti, pentru a fi îndrumatorii si duhovnicii lor, este nevoie de o cunoastere fina a istoriei, a culturii si a traditiei complexe a tarii noastre.

Iata de ce în 1994, la colocviul de la Sighet în memoria victimelor închisorilor comuniste, parintele Henri a fost îndelung aplaudat atunci când s-a adresat participantilor într-o româna fara accent. Aceasta delicatete de a învata limba era, într-un fel, raspunsul asteptat de societatea româneasca de-a lungul anilor de persecutie, gestul de compatimire din partea lumii occidentale, receptate din ce în ce mai mult prin prisma inteligentei aparute în urma lui mai 68. Parintele Henri a adus marturia rugaciunii de seara pe care o facea, copil fiind, în familia sa, cerând lui Dumnezeu sa apere crestinii persecutati la Rasarit.

Cei prezenti au înteles cum Estul si Vestul erau unite în aceeasi rugaciune.

Iar acest “standing ovation” onorând româna vorbita de parintele Henri onora în acelasi timp si Franta, fiica cea mare a Bisericii, ramasa credincioasa fagaduintelor botezului ei, prin câtiva dintre fiii ei.

La fel ca în viata calugareasca, la fel ca în orice viata de barbat, de femeie, de natiune sau de institutie, harurile începutului dureaza putin timp.

Via illumiativa, arida si lipsita de haruri sensibile, etapa în care apa trebuie scoasa din put trudind din greu pentru a uda pamântul, este de trebuinta pentru ca semintele sa încolteasca, pentru ca plantele sa rasara, si sa creasca si în cele din urma sa rodeasca din belsug.

Fiecare etapa a întemeierii unei manastiri se aseamana, prin bucuriile si ranile ei, cu maturizare lenta a unei persoane ce iese din copilarie si se îndreapta spre împlinirea sa.

Au trecut mai bine de zece ani. Am vazut grauntele semanate cu bucurie, am urmarit truda lucratorilor din primele ceasuri si ma bucur sa vad ca eforturile lor continua cu tenacitate si vigoare.