Sfântul Ioan evanghelistul este fiul lui Zebedeu si al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de meserie pescar si de loc din Betsaida, de unde erau si fratii Petru si Andrei; el ocupa un loc deosebit în rândul Apostolilor. Desi împreuna cu Sfântul Petru au fost considerati de Sinedriu ca „oameni neînvatati si de rând” (Fap 4,13), Sfântul Ioan a scris cea de a patra Evanghelie, cartea Apocalipsului si trei scrisori pline de farmec. Cititorul care parcurge chiar în graba scrierile lui îsi da seama de adâncimea si îndrazneala gândirii sale, precum si de capacitatea de a îmbraca în cele mai frumoase imagini ideile sublime despre adevarurile eterne. Pentru el, vocea judecatorului divin este „ca un vuiet de ape multe”.

Ioan este, înainte de toate, omul vietii spirituale intense, înclinat spre contemplatie mai mult decât spre activitati directe. Este vulturul care, de la prima bataie de aripa, se ridica pâna la înaltimea misterului dumnezeirii: „La început era Cuvântul, si cuvântul era la Dumnezeu, si Dumnezeu era Cuvântul”. (In 1,1)

Ioan evanghelistul face parte dintre intimii lui Isus si este aproape de el în orele cele mai solemne ale vietii sale. Sta alaturi de Isus la Cina cea de Taina, îl urmareste de aproape în timpul procesului si, unicul dintre apostoli, asista la moartea Lui stând lânga Preacurata. Spre deosebire de modul în care este prezentat în unele reprezentari artistice, Ioan nu era un om molatec si plapând; e suficient sa ne gândim la supranumele dat de Isus fratilor Iacob si Ioan: „Fii ai tunetului”, pentru a întelege ca atât Ioan, cât si fratele sau aveau un temperament viu si impulsiv, strain de compromisuri si ezitari, ajungând pâna la intoleranta. El a primit-o pe Sfanta Fecioara Maria ca Mama la Cruce, ramânând cu ea pâna la urcarea la Cer, ca fiul ei preaiubit. Lânga inima ei neprihanita, el a continuat sa fie apostolul plin de zel pentru Isus, într-o viata de adoratie si contemplatie cu totul consacrata Domnului.

În Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Ioan, el se califica pe sine însusi: „ucenicul pe care îl iubea Isus”. Chiar daca nu putem patrunde taina acestei prietenii inefabile, putem presupune o anumita analogie între sufletul „fiului tunetului” si acela al Fiului Omului, venit pe pamânt sa aduca nu numai pacea, dar chiar si focul. Dupa învierea lui Isus, Ioan este aproape în permanenta alaturi de Isus. Pavel, în scrisoarea catre Galateni, spune despre Petru, Iacob si Ioan ca erau „socotiti stâlpi” ai Bisericii.

În cartea Apocalipsului, el scrie: „Eu Ioan, fratele si partasul vostru la strâmtorare, la împaratie si la statornicie în Isus, ma aflam în insula numita Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu si a marturisirii lui Isus”. (Apoc I,9) Dupa o traditie foarte raspândita, Ioan a locuit la Efes, împreuna cu Mama lui Isus; sub împaratul Domitian, cu prilejul unei calatorii la Roma, a fost condamnat sa fie ars într-un vas cu ulei înfierbântat, dar, deoarece Dumnezeu l-a scapat cu viata, a fost exilat în Insula Patmos, unde a avut „descoperirea” relatata în Apocalips. La terminarea exilului în Patmos, s-a întors definitiv la Efes, unde nu a încetat sa-i îndemne pe crestini la practicarea dragostei fratesti, asa cum face si în cele trei scrisori ce au ramas de la el. A murit la Efes, la vârsta de peste o suta de ani, si a fost înmormântat acolo, pe vremea împaratului Traian (98-117).